Limb chopped off Joi, Feb 13 2014 


While trying to build a shelter for the life to come, a young forester fights with the elements of nature. All alone amongst the dangers of the woods, he lives within them, he bears them on his shoulders, he feels them, he fights them. Chop by chop, limb by limb, chirp by chirp and roar by roar, he learns to live not only with nature, but through it. All the dangers of nature, of Mother Nature, he learns them. He studies them. He sometimes goes through them as if nothing happened. He learns to love them.

He even closes his eyes at times, just to hear the murmur of the nearby river whispering that there is salmon on the way or that, alas, the mother bears are coming. You know, closing you eyes at times isn’t such a bad idea. You might be surprised by what your other senses have to say to you. It’s been proven by science. Once one or more of your senses is damaged, the others can develop to cover up for them.

But say… You’re the young forester. You love your enviornment. You love what you do. You love nature. It’s what you’ve been born for. And then all of a sudden, without a warning, while you were doing what you love most in this life: chopping wood, something bad happens. You chop off your own arm.

Of course, the first feeling is, well… no feeling at all. You’re in such shock that you don’t even realize what just happened. It’s a sort of deaf ache in the back of your head that tells you that something is definitely wrong, but you can’t exactly pin-point it. The most complete definition of „WTF?!” And this feeling that I’m describing can go on forever.

Alright. At some point, sooner or later (gosh, rather sooner than later), you start feeling the most excruciating pain (since lingering in denial is worse that ANY pain), a kind of pain that you would have never pictured before. We all watch horror movies, we all watch people being killed in the most horrific ways. Or we read such stories. It’s a kind of trend that’s been going on for a while. But nothing, and I mean NOTHING can come close to what you feel when you start realizing the pain of being one limb short. This pain can also go on forever. And when I say forever, I mean it really DOES feel like forever. This pain is like none other. It’s a burning cut that goes not only through the limb that has just been split in two, but through your whole being, making you realize how close together your physical body and your celestial one really are.

Once again, at some point, the pain seems to go away. All you’re left with is  a numbness beyond description. Not even Pink Floyd could write a song about how this kind of „comfortably” numb feels like. It feels all the drugs and alcohol Jim Morrison, Janis Joplin, Jimi Hendrix, Kurt Cobain and Amy Winehouse did. All of them, in their entire lifetimes, all drugs at once. Now, that’s what I call an OD.

Actually, that’s what you’re left with for the rest of your life without that limb. A feeling of emptiness that can never be filled with… anything else. Sure. You might attach some robotic thingy, it might even work right. But nothing, and I mean NOTHING can replace the feeling that you once had veins going through that limb, nerves, muscles, flesh, all covered by your own skin.

Losing a limb like that leaves your soul crippled. For eternity.

And the above describes exactly how I feel about losing you.

Anunțuri

Piese cu scai Vineri, Apr 16 2010 


Nu ştiu dacă voi păţiţi vreodată, dar mie mi se întâmplă foaaarte, foaaarrte des. Mă trezesc. Nici nu apuc să deschid bine ochii sau să mă gândesc la ceva, că pac. Îmi vine în minte o melodie. Nu, nu întotdeauna una potrivită sau care îmi place în mod deosebit. Pur şi simplu îmi izvorăşte în creier. Şi nu mai pot decât dacă o ascult în următoarele maaaaxim 10 minute.
Azi dimineaţă, de exemplu, m-am trezit cu Lady Gaga – Bad romance. Mă enervează tanti aia. Înţeleg, she’s out of the ordinary, magnificently horrible, etc, etc, etc. Pur şi simplu mi se pare douchebag. Dar, ce să-i faci, ca să reuşesc să îmi scot piesa din cap, i-am dat play pe youtube.
Ghici.
Exact. Nu mi-a ieşit din cap, dimpotrivă, am frredonat-o toată ziua. Colegii mă întrebau dacă îmi place Lady Gaga. Fuck, no. Le-am spus.
Îmi plac zilele când mă trezesc cu Toto – Hold the line sau cu Don Feldman – Heavy Metal.
Astăzi nu a fost una dintre ele… Dar am reuţit să îmi scot redundanta repetitivă (se poate spune aşa?) din cap (Lady Gaga… Why you little. why you little… d’oh) cu altă piesă care pe lângă faptul că mă binedispune în draci, are efectul binefăcător de a şterge orice altă urmă de piesă care ar putea să îţi rămână în cap.
Şi anume, asta:

Nu-i aşa? 😀

P.S. : Mi se pare mie sau Bad Romanca asta sau cum dracu’ i-o mai zice seamană aşa un pic cu piesa asta ungurească?

vs.

Hai no. Măcar la refren…

Sunetele care ne ţin pe linie Joi, Apr 15 2010 


Zile groaznice la birou, şefi pistonanţi, iubiţi/iubite care ne mănâncă timpul pe care oricum trebuie să îl împărţim între noi/părinţi/prieteni/căţel/pisică… Dar ştiţi ce e cel mai frumos în toate astea? Ce ne poate ridica şi din cel mai mare căcat cea mai mare depresie?
Eu una am o modalitate destul de simplă, dar cât se poate de eficientă. Căştile în urechi şi p-aci ţi-e drumul. Fie că te laşi pierdut într-un hevi metăl ca să îţi cureţi nervii, fie că asculţi o baladă melancolicoasă ca să îţi aprofundezi depresia, fie că îi dai un roachănrol ca să primeşti energie de la taţii Bităls, e un mod foarte bun de a spune lumii să fuck off şi să îţi dea cele 20 de minute de IDLE, măcar pe autobuz până ajungi la serviciu/şcoală/uerevăr mai tre să ajungi.
Ştiu că uneori ne întâlnim cu prieteni sau colegi sau mai ştiu eu ce cunoştinţe care tocmai atunci şi-au găsit să te întrebe ce mai face tot arborele tău genealogic sau profii din facultate, daaar poţi foarte bine să te faci că nu îi vezi sau să ţii nesimţit una dintre căşti în ureche (la maxim, evident) şi să îi întrebi după fiecare frază, nonşalant: „Ăăă, poftim? Cum? Scuze, nu te-am înţeles.” şi să speri că poate se prind că au intrat în bula ta personală şi îţi dau pace.
Ca să vă dau câte un exemplu din cele ce ziceam mai sus, luaţi de aici:
Hevi metăl

Baladă melancolicoasă

Roachănrol

Aşa că, ce mai aştepţi? Căştile-n urechi şi pizda mă-tii, lume! p-aci ţi-e drumul!!!

Bărbaţii care miros a Lenor Miercuri, Apr 14 2010 


Sincer, prima dată când mi-am spus propoziţia asta în cap, m-am gândit la Edgar Allan Poe şi la Lenore a lui. Dar după aceea am mirosit un exemplar lângă mine. Nu au mare lucru în comun cu Poe. Sau?
Hai să analizăm: din câţi bărbaţi am întâlnit eu mirosind a Lenor, toţi şi fără cea mai mică excepţie, au power sau management issues. Că sunt de superioritate sau de inferioritate, asta variază de la caz la caz. Dar toţi sunt bărbaţi dinăia cu B mare şi cam atât. Mai spune despre ei acest miros faptul că le place să fie curaţi, aranjaţi, se uită în oglindă dimineaţa încercând cel puţin 2 cămăşi înainte să se hotărască pe care o aleg, că cineva (de obicei nu ei, ci ceva tanti) le spală/calcă/aranjează hainele şi cravata.
Revenind la issues, evident că nu există persoană pe lumea asta fără măcar un issue sau fără o doagă lipsă. Dar bărbaţii care miros a Lenor au ceva deosebit în acest sens şi anume: când sunt fericiţi sunt MANIC. Adică fericiţi la extrem, râd tare, fac o grimasă care nu ştii dacă să te amuze sau să te inspăimânte. Aici vezi de fapt, power-mania lor. Partea bună este că, dacă aceştia dau dovadă de simptomul MANIC, cel mai probabil în momentele lor de intimitate cu o femelă sau cu cineva apropiat, se transformă în nişte pisicuţe moi, plini de regrete şi de lacrimi pentru toate porcăriile pe care le fac conştient în jurul lor. Păcat că dau SHIFT+DEL la asta a doua zi dimineaţă sau în momentul în care realizează că se… „înjosesc” (???)
Mă rog.
Mie îmi plac bărbaţii care miros a Lenor. Mi se pare o declaraţie din partea lor către mine, că îi cunosc şi îi înţeleg. Când îi simt pe lângă mine, îi ginesc din priviri şi avem un schib de ocheade gen „I know;)”. Cum am simţit mirosul, cum mi-i i-am imaginat în braţele logodnicei, prietenei, iubitei, surorii, mamei, etc, povestindu-le ce zi proastă au avut şi că ei încearcă, dar nimeni nu îi înţelege… Ca a doua zi dimineaţă să măture frumos issue-urile astea sub un covor virtual, să zâmbească MANIC şi să fie din nou ei, regii Universului.
Dragii mei bărbaţi care mirosiţi a Lenor. Noi vă cunoaştem, vă înţelegem şi dacă ne pierdem timpul în jurul vostrul, înseamnă că ne-am asumat riscul. Şi mai înseamnă ceva. Că n-o să plecăm prea curând.

The key Joi, Apr 8 2010 


The city lights sparkle the distance with many tears subsided
just like optic fibers
colorblind and wasted against the morning ticket I
correct my back for turning into a snail.
But then I hear a call from the so other side
the ocean has collapsed in Moses’ absence
You are my key to the heaven I don’t believe in.
Let me in.

Trolhaettan, Sweden… Iarnă, Magie Joi, Apr 8 2010 


De multă vreme amân să pun cap la cap filmuleţele astea.
Aş scrie mile întregi câte am gândit în timp ce le filmam şi admiram miracolul iernii suedeze, dar mai bine nu.
Să înţeleagă fiecare ce vrea:)
Enjoy!!!!

Ăghein in ză priti #”!*?[ Marți, Apr 6 2010 


Sunt tare tristă de câteva zile… şi cred că va dura cam toată săptămâna, cel puţin. Pe lângă faptul că mă deprimă programul de noapte căruia trebuie să îi fac faţă, mă rod tot felul de gânduri, unele tâmpite, altele enervante, altele… well… ambele.
Sunt între un mare ciocan şi o mare nicovală, am senzaţia că orice decizie aş lua, e cea greşită. Şi asta pentru că chiar aşa e. Orice decizie în perioada şi privinţa asta is bound to fail. Nu pot să las ieri-ul pentru mâine şi nici nu pot să trec la mâine fără să mă gândesc la ieri, aşa că sunt într-un perpetuu Azi trist. Poate am ascendent în balanţă. Sau poate unele lucruri chiar nu ar trebui să existe, să se întâmple. Sau poate o iau iarăşi razna cum fac eu de obicei…
La dracu’ cu toate ambalajele de prost gust, gen „etichetă” şi mi-e jenă să zic aia sau ailaltă… Sau nu? Oare chiar ne ajută fake-urile astea de societate? Ne ajută să ce? Să fim parte din ea, să nu ne simţim înlăturaţi, etc, etc, etc. Oricum ne simţim înlăturaţi, oricum faptul că suntem parte din ea e o mare minciună, oricum nimeni nu mai înţelege ce scriu eu aici şi nu-şi mai dă interesul ca pe vremuri, când aveam poveşti cretine despre căpşuni uscate, aşa că… pentru ce mai scriu?

It’s a joke. It’s all a joke.

Ou ză hiumeniti Sâmbătă, Apr 3 2010 


Mda. Cu toate că zic multe chestii, exact asta e. Zic multe chestii. Gen „o să rezist pentru că sunt hmizdoasă”. Well guess what, oi fi, dar am şi eu nişte limite. Aici mulţi purici nu mai fac.
(Nici măcar tastatura nu merge calumea, fuck it)

În fine, nu asta e cel mai important. Important e că afară plouă (în sfârşit), dar de data asta nu îs unde trebe. De la aşa cuibuşor călduţ si drăguţ am plecat de dimineaţă ca să vin la ou mai gad JOB, că-mi vine să-mi bag pixu’ şi să mă întorc să naninaninaninani.

Nu am nevoie de somn. Nu mă deranjează ora la care a trebuit să vin. Mă deranjează că trebuie să vin. Trebuie să cresc eu mare şi să earn my own money not some fucking fută-te dumnezo de corporaţie.

Da-da, you’ve all heard this shit before şi rebeliunea mea e atât de banală încât mulţi dintre voi osă îşi dea ochii peste cap. Dar a încerca să fii original while bitchin’ about being part of a fucking herd, is like fucking a sheep to make her a virgin.

Şi apropos, Cristos n-a înviat (pe bune).

Miercuri, Mar 17 2010 


De fapt, mie îmi place să mă dau cu lama. Atâta doar, că vreau să mă dau cu lama inspiraţional, creativ. Dacă lama nu taie desene drăgălaşe în carne vie, ci lasă urme plictisitoare care nu încântă niciun simţ, atunci mă las, într-adevăr, să lâncezesc o vreme. Dar vremea aia e destul de bine închisă într-o clepsidră care pe deasupra, se mai poate şi sparge. Şi încă foarte uşor.
Unde sunt vremurile când lama desena Drumuri, Cetăţi, Viori şi Destine? Mă întreb în ultima vreme foarte des… Uneori mă simt ca o corporaţie – investesc prea mult. De fapt, investesc totul si pun la risc totul pe un singur număr. Voi ajunge şi eu, probabil, în banca acuzaţilor care nu au avut încredere în sistem. Problema creata este însă una falsă. Poţi să te încrezi cu totul în sistem, ca apoi, când vezi că tu dai tot şi primeşti înapoi fix un şut în cur (dacă îl primeşti şi pe ăla), apoi la un moment dat cu siguranţă îţi bagi picioarele şi mai vrei să îţi mai fie şi ţie bine din când în când.
Doar din când în când.
Căpşuni nu, cavaleri nu, cetăţi nu, drumuri nu. Nimic. Şi eu? Unde-s eu în toată ecuaţia? Nici măcar printre rânduri. Şansa de obicei vine odată în viaţă, dar dacă eşti de treabă – o dai de mai multe ori. Şi cu cât o dai mai des, cu atât ţi-o iei mai des. În bot, şi anume.
Da, recunosc. Niciodată nu a fost mai amuzant. În stilul de amuzament pe care îl savurez cu toată fiinţa. Îl mănânc din cap până în picioare. Îl devorez de-a dreptul. Îl sfârtec ca un lup înfometat, pentru că există o mână (de ciung) de oameni pe care mă pot baza să mă hrănească cu el. Dar sacrificiul e enorm. Îmi cere ce mi-a rămas din celulele negre (relativ) sănătoase. Şi problema mai mult sau mai puţin existenţială e dacă se merită. Sau dacă se mărită. Şi cum nu se mărită (niciodată, knock on wood), măcar să se merite.
Aşadar, ce-i de făcut? De aşteptat până trecem Oceanul. Şansele se autoînghit atunci şi va trebui să spunem bai-bai.
Dar nu-i bai…

New lyrics came in the deep night Duminică, Feb 28 2010 


Can we at least delete the pages
Of what’s really going on
And maybe control the stages
Of what will and won’t go on?
If you come a little closer,
There’s not telling what I’ll do
But if you go any further
I’ll just leave without a clue.

Count the crows, take out the number
Multiply it 4×4
You will get some daylight slumber
Open up and close the door.
Comfort each and every highway
With your presence say the least.
Be so smart then in the dumb way
Slit the throat of the sparkling beast.

When I’m gone you’ll have the glasses
On your eyes and at the bar
And then you’ll be teaching classes
On how you sent me this far.

Do I know where I am going?
No I don’t but I’ll find a way.
Going for you leaves me no way to stay.

Pagina următoare »