De fapt, mie îmi place să mă dau cu lama. Atâta doar, că vreau să mă dau cu lama inspiraţional, creativ. Dacă lama nu taie desene drăgălaşe în carne vie, ci lasă urme plictisitoare care nu încântă niciun simţ, atunci mă las, într-adevăr, să lâncezesc o vreme. Dar vremea aia e destul de bine închisă într-o clepsidră care pe deasupra, se mai poate şi sparge. Şi încă foarte uşor.
Unde sunt vremurile când lama desena Drumuri, Cetăţi, Viori şi Destine? Mă întreb în ultima vreme foarte des… Uneori mă simt ca o corporaţie – investesc prea mult. De fapt, investesc totul si pun la risc totul pe un singur număr. Voi ajunge şi eu, probabil, în banca acuzaţilor care nu au avut încredere în sistem. Problema creata este însă una falsă. Poţi să te încrezi cu totul în sistem, ca apoi, când vezi că tu dai tot şi primeşti înapoi fix un şut în cur (dacă îl primeşti şi pe ăla), apoi la un moment dat cu siguranţă îţi bagi picioarele şi mai vrei să îţi mai fie şi ţie bine din când în când.
Doar din când în când.
Căpşuni nu, cavaleri nu, cetăţi nu, drumuri nu. Nimic. Şi eu? Unde-s eu în toată ecuaţia? Nici măcar printre rânduri. Şansa de obicei vine odată în viaţă, dar dacă eşti de treabă – o dai de mai multe ori. Şi cu cât o dai mai des, cu atât ţi-o iei mai des. În bot, şi anume.
Da, recunosc. Niciodată nu a fost mai amuzant. În stilul de amuzament pe care îl savurez cu toată fiinţa. Îl mănânc din cap până în picioare. Îl devorez de-a dreptul. Îl sfârtec ca un lup înfometat, pentru că există o mână (de ciung) de oameni pe care mă pot baza să mă hrănească cu el. Dar sacrificiul e enorm. Îmi cere ce mi-a rămas din celulele negre (relativ) sănătoase. Şi problema mai mult sau mai puţin existenţială e dacă se merită. Sau dacă se mărită. Şi cum nu se mărită (niciodată, knock on wood), măcar să se merite.
Aşadar, ce-i de făcut? De aşteptat până trecem Oceanul. Şansele se autoînghit atunci şi va trebui să spunem bai-bai.
Dar nu-i bai…

Reclame